Praful de pușcă ( sau praful negru așa cum a ajuns să fie cunoscut), este un amestec de salitru (nitrat de potasiu), sulf și cărbune. Împreună, aceste elemente ard rapid și explodează ca propulsor.
Descoperire întâmplătoare
În căutările lor pentru un elixir care să prelugească viața, un alchimist chinez din secolul IX a creat o combinație avand la bază elementul cheie – salitrul. Combinația care consta în 75% nitrat de potasiu, 15% cărbune şi 10% sulf nu avea proprietăţi miraculoase ce ar fi dus la obţinerea imortalităţii, dar când a fost expus unei flăcări, a explodat ducând la crearea unei lumini şi a unui zgomot puternic. A fost denumit „huo yao”, adică „medicamentul de foc”.
Praful de pușcă se răspândește și este folosit în scopuri militare
La vremea respectivă mongolii erau un popor ambițios și violent, iar cuceririle și invaziile lor au acționat ca un vehicul prin care praful de pușcă să se răspândească și în afara Chinei. Praful de pușcă a fost astfel prima dată folosit în confruntările dintre chinezi și mongoli la crearea „focului zburător”, o săgeată de care era atașat un tub mic, plin cu praf de pușcă. Aceștia mai foloseau praful de pușcă la aruncătoarele de flăcări, grenadele de mână în forma lor incipientă cât și în alte arme folosite la acea vreme.
Chinezii au încercat din greu să ţină ascunse cunoştinţele despre praful de puşcă. Încă din secolul al XI-lea, conducerea dinastiei Song a interzis cetăţenilor săi să facă comerţ de sulf sau nitrat de potasiu cu străinii.
Insă vestea acestei substanțe miraculoase a început să se răspândească treptat și către Orientul Mijlociu până în secolul al XIII-lea d.Hr., din momentul în care comercianții, precum și cruciații au intrat în contact cu ea. Zvonurile despre această armă nouă s-au răspândit pe Drumul Mătăsii, în India, Orientul Mijlociu și, în cele din urmă, în Europa.
Principala problemă cu praful de pușcă în acel moment era că ingredientele trebuiau măsurate corect pentru ca amestecul să se aprindă și să explodeze. Astfel, cunoașterea ingredientelor necesare nu era suficientă pentru a beneficia de această tehnologie, fiind foarte important să se cunoască exact formula.
O dată ce aceasta a devenit cunoscută, au urmat o serie de experimentări și “ îmbunătățiri”. Una majoră a venit atunci când europenii din secolul al XIV-lea au început să adauge lichid în amestec, formând o pastă care să se usuce și putând fi măcinată în bile – aceasta a ajuns să fie cunoscută sub numele de „pulbere în corn”. Acest lucru a sporit foarte mult caracterul practic al armelor primitive, deoarece pulberea era mai durabilă, fiabilă și sigură (pasta uscată asigura ca aproape toate ingredientele sa se aprindă în același timp și să explodeze ca una singură).
Salitrul – la mare căutare
Pe măsură ce puterile europene au apărut în perioada modernă timpurie, salitrul a devenit foarte solicitat ca element cheie pentru marfa de război. S-a constatat că India este bogată în resursele cerute și, astfel, au fost înființate diverse companii comerciale de peste mări pentru a promova interesul european. Exemplele includ Compania engleză de comerț al Indiilor de Est, Compania olandeză a Indiilor de Est, „Compagnie des Indes orientales” franceză și companiile prusace din Bengal și Asia. Această competiție poate fi comparată cu lupta pentru petrol din secolele al XIX-lea și al XX-lea și a fost prima dată când un element al unei tehnologii a determinat lumea să se mobilizeze într-o asemenea măsură.
Odată cu intrarea prafului de pușcă pe scena istoriei, totul s-a schimbat. Iată cum o descoperire întâmplătoare a unor alchimiști aflați în căutarea nemuririi a adus cu sine schimbarea completă a feței războiului și a dezvoltării în masa a armelor moderne.